​​
Pe hârtie:​

​
Sub vălul nopţii (antologia Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului)​

 

 

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

În publicații on-line:

 

​

              „Peisajul tremură uşor şi face vălurele. Luna joacă pe cer, dansează în cercuri fantastice şi îşi schimbă culorile. A început să bată un vânt rece, rece ca gheaţa, dinspre fluviu. Simt parfum de flori de mai şi aud paşi. Foşnetul unei rochii de damasc. Pleacă de-aici, femeie. Ce cauţi pe strada asta. Vrei să dai de belea. Hai, valea. Umbli aşa, pe jos şi fără însoţitori. Cauţi necazuri, cu rochia ta de damasc cenuşiu şi colierul de perle de la gât. Şi medalionul de aur în formă de…

               Doamna se opreşte lângă mine. Peste rochia de damasc cenuşiu poartă o mantie neagră cu glugă. Nu pare să se fi murdărit deloc, deşi noroiul e până la genunchi. B-ul de aur din colier luceşte palid în lumina lunii. Vântul îngheţat îi umflă mantia şi îi înlătură gluga. În locul în care ar trebui să fie faţa nu se află nimic.” (Oameni fără fețe, Gazeta SF. Premiul Gazeta SF pentru cel mai bun debut pe 2011 în Gazeta SF. Citește mai mult...)

​

​

​

​

             „Doamna se afla la fereastră, lângă draperia de catifea albastră. Purta o rochie lungă, vaporoasă, de mătase neagră, şi avea părul negru, strâns cu măiestrie într-o coafură complicată, cu multe agrafe şi cu o diademă de argint. Gâtul, urechile şi braţele îi erau încărcate de bijuterii de argint şi granate. Ţinea spatele foarte drept şi capul foarte sus. Făcu un gest graţios şi totodată poruncitor spre măsuţă.

             - Luaţi loc şi beţi un ceai.

             (...)

             - Dar dumneavoastră nu beţi niciodată din ceai. De ce?

             - Ceaiul din ceaşca mea este otrăvit.

             Nu zâmbea. O spunea ca pe ceva firesc. Ca şi cum ar fi spus că ceaiul ei este prea dulce. Sau prea amar. Sau prea rece.

             Cu toată seriozitatea ei, Mihailov izbucni în râs.

             - Sunteţi glumeaţă azi. Oare şi ceaiul meu este otrăvit?

             - Nu. Doar al meu.

             Vorbea extrem de serios.

             - Poftiţi şi mâine.” (Doamna cu pisica albă, „Gazeta SF”. Citește mai mult...)

​

​

​

​

             „- Ți-e rău?…

             Vocea bărbatului trăda îngrijorare. Căzu în brațele lui cu ochii închiși, albă ca ceara și grea ca plumbul, iar el o prinse la timp să nu se prăbușească pe trotuar. Dar era prea grea, cum putea un trup atât de fragil să fie atât de greu, și se lăsă la pământ, cu tânăra leșinată în brațe. Își lipi urechea de pieptul ei pentru a-i auzi inima, însă nu se auzea nimic, nici măcar o bătaie slabă. O lăsă jos și căută în buzunar telefonul pentru a chema salvarea, când mâna ei o prinse pe a lui. Mirat, se întoarse spre ea. Își revenise?… Îl privea fix, și buzele ei tremurau ușor. Avea ochi mari, cenușii, străbătuți de vinișoare roșii care se înmulțeau și se lățeau, păr negru foarte lung, răvășit de la cădere, și o expresie greu de descris. Parcă ar vrea să mă sfâșie. Gândul se înfipse în mintea lui odios, cu o certitudine de nezdruncinat. Vrea să mă sfâșie. Încercă să se ridice. Mâna ei îl strângea ca într-un clește. Unghiile ei lungi, ascuțite ca niște gheare, i se înfipseseră în încheietură, îl trăgea spre ea cu o putere de nebănuit. Fixitatea privirii ei îl hipnotiza. Apoi buzele ei se deschiseră, lăsând să se vadă dinții de un alb strălucitor.” ​  (Răsărit de soare, „Gazeta SF”. Citește mai mult...)
​

​

​

​

                „Atunci, îl auzi. Un mârâit surd, ca din fundul pământului, ca din boturile a o mie de demoni. Mirosul deveni de nesuportat. Fiara se apropie de el încet, cântărindu-şi victima din priviri şi mârâind din toate cele trei boturi. Acum s-a sfârşit. Se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple. Câinele iadului se opri brusc din mârâit, îl mirosi şi pufni ca în scârbă. Se aşeză pe burtă, rânjindu-i din toate cele trei guri. Îi râdea în nas. Hai, du-te, spuneau ochii lui cruzi, dar extrem de inteligenţi. Du-te. Eu voi sta aici şi voi privi. Şi voi râde de tine, biet muritor care a venit până aici, dar care a uitat de ce a venit. Sărman nemernic. Tu nu ştii că fiecare cotitură a iadului îţi fură câte o amintire. Iar drumul prin galeria din spatele meu ţi-o răpeşte pe cea mai scumpă. Du-te. Asta va fi interesant de privit. Şi amuzant. Da, extrem de amuzant.”

             (...)

                „— Nu privi în ochii sfinxului, muritorule, răsună un glas delicat de femeie, dar din care răzbătea o putere incredibilă. Ţi-a fost lăsată cea mai scumpă amintire, ca să te poţi întoarce. Dacă te uiţi în ochii sfinxului, vei uita şi de propria ta existenţă, şi de faptul că trebuie să te întorci. Tu nu ai ce căuta aici.

                Vorbise Persephone, zeiţa întunecată...”  (Chipul Euridicei, „Suspans”. Premiul FanSF pentru cea mai bună povestire a unui autor român nepublicat în volum. Citește mai mult...)

 

 

​

​

 

                „Au săpat un mormânt fără nume şi fără monument la poalele pădurii, nu prea departe de castel. Nu au bătut clopote, nu s-a adunat norodul să vadă pentru ultima dată chipul alb al domniţei, dar tăcerea a fost mai tristă decât jelaniile, mai grăitoare decât lacrimile neplânse.

                Au hotărât să uite mormântul, şi nu au mai vorbit despre el. Doar vântul mai ştia povestea, şi el nu a şoptit-o decât cailor sălbatici pictaţi pe tavanul din camera domniţei, atunci când fata în casă a deschis geamul pentru a alunga mirosul de mort.

                Se lăsă frig, iar ceaţa puse stăpânire deopotrivă pe cer şi pe pământ, fără să dea semne că s-ar putea împrăştia curând.” (Ghețurile Marelui Nord, „Suspans”. Citește mai mult...)

​

​

​

​

​

               „Regina se încruntă uşor. Chipul ei avea o frumuseţe rece, iar încruntarea părea să anunţe un viscol. Dar rămase calmă. Îşi chemă fiica cea mare, o copilă de vreo unsprezece ani, o luă în braţe, o sărută, apoi se întoarse iar spre sol:

               - Despre copila noastră, Iphigenia, nu a spus nimic?

               - Nu, doamnă.

               Ceva nu era bine. Klytaemnestra îşi trecu mâna prin părul negru şi se apropie de fereastră.

               - Dar marea… Cum era marea, Nikos?

               - Marea, doamnă…? întrebă soldatul, cu o expresie tâmpă pe chip.

               - Da, Nikos. Marea. Cum era marea?

               - Marea era calmă, doamnă, zise soldatul.” (Jertfă pentru marea liniștită, „Gazeta SF”. Citește mai mult...)

​

​

​​

​

​               „– Uneori, ceea ce pare imposibil este la îndemână, zise Basil, cu un zâmbet viclean.

               Mark tresări şi îl privi atent.

               – Ce spui, Părinte?

               Liniştea era apăsătoare. Se auzea doar furtuna de afară.

           – Vrei să spui că… Deci se poate! exclamă el. E adevărat! Poţi învia morţii. Ştii vrăjile cele de demult, deţii marile secrete ale lumii!…

            Privirea îi alunecă pe copilul care zăcea într-un colţ, ghemuit, ca o păpuşă fără sfori. Zâmbetul care îi luminase pentru o clipă chipul păli. Se prăbuşi înapoi pe scaun.

                – Nu… Nu. Asta nu.” (Dincolo de umbre, „Gazeta SF”. Citește mai mult...)

​
 

​

​

​

               „În liniştea nopţii, un urlet înfiorător spintecă deodată întunericul, rostogolindu-se de pe piscurile negre, dintre brazi şi stânci, şi ecoul îi răspunse din toate părţile.

               — Ce a fost asta?

               A fost urlet? Răget? Hohot batjocoritor?

               Amelia era încordată ca un arc şi asculta cu atenţie. Deschise fermoarul cortului.

               — Aţi auzit?…

               Cei doi nu apucară să răspundă. Un al doilea urlet, mai puternic decât primul, fu slobozit din înalt. Gâlgâitor, tremurat.

               — Îmi vine să cred, murmură Mircea, că însuşi Dracul îşi bate joc de noi.

               Dinu îl privi gânditor, pe sub marginea glugii de fâş.

               — Eu sunt aproape sigur, zise el.

               Se aplecă după un lemn gros şi îi dădu drumul în flăcări.”

            (...)

               „Amelia îl privi ţintă în ochi.

               — Ce se întâmplă aici, Dinule?

               — Pădurea sinistră, răspunde el scurt. Ochi ce te privesc de peste tot, de după trunchiuri, din copaci. Urletele de azi-noapte. Bezna.

               Îl prinse pe Mircea de umăr şi apucară împreună, domol, spre stâncile abrupte de pe valea Bucşoiu. Se mai întoarse o dată, pentru o clipă, spre fete, slobozind un hohot de râs nervos.

               — Şi ştiţi, zise el, sus pe creastă… şi mai târziu, printre stânci… nu erau ei.” (Dracul din Bucegi, „Suspans”. Citește mai mult...)

​

​

​

              
               „… Se spunea despre ea că a venit cu valurile, călare pe caii mării cei cu coamele albe de spumă. Şi-a dezbrăcat blana udă ca pe o haină veche şi a lepădat-o în nisip, apoi s-a ridicat, îmbătată de lumina lunii pline, şi a început să păşească încet pe ţărm. Era mai frumoasă ca oricare dintre fiicele Oamenilor; avea trupul alb ca perlele, ochii cenuşii ca marea tulburată şi părul negru ca bezna din adâncuri. Singuru-i veşmânt era părul ei cel întunecat, lung până în pământ. Purta coliere şi brăţări din scoici şi perle, şi o cunună de coral pe creştet. Sunt fiica mării, cânta vocea ei adâncă, iar cântecul se înălţa în noapte, plutind deasupra apelor. Sunt fiica mării, am venit cu valurile…” (Cealaltă, dintre ghețuri, „Suspans”. Citește mai mult...)​

​

​

​

​
​​

               „― Ielele? râse Răzvan, umplându-şi încă un pahar.

               ― Da, ielele…​

               ― Devine interesant, vorbi Miron. O comoară scăldată în sânge de fecioară, îngropată de un răspopit care şi-a vândut sufletul diavolului, şi care în final a fost transformat în piatră de iele. Frumos, n-am ce zice. Poţi scrie un roman pe tema asta. Acum, spune-ne… Unde ziceai că e comoara aia?…​

               ― Comoara e blestemată, nenorociţilor. De asta n-a luat-o încă nimeni. De ce vă găsiţi voi mai cu moţ să scormoniţi în rahat?…

               ― Lasă poveştile astea, Gyuri, zise Andrei, plictisit. Cred că suntem cu toţii oameni civilizaţi aici şi ştim ce poate fi adevărat şi ce nu. Întrebarea e… Comoara se află acolo, sau nu? Eşti tu aşa de sigur că n-a luat-o nimeni?…​

                    ― N-a luat-o nimeni, mormăi Gyuri posomorât. Nimeni nu e aşa de nebun să mai încerce… după toate câte s-au întâmplat cu cei care au făcut-o.​” (Pădurea Vrăjită, partea I: În zori, pădurea era albastră... , „Suspans”. Citește mai mult...)

 

 

 

 

​

​

​

             „― Să fie aur, atunci! strigă el tare, şi vântul începu să urle fioros, smulgând frunzele din copaci şi împrăştiind cenuşa focului în aer. Din văzduhul negru ca păcura, noaptea se aşternea în rotocoale grele de fum înecăcios. Un Şarpe tărcat luci palid la picioarele lui, pipăind drumul cu limba-i despicată; se înălţă molatic, atingându-i pielea asudată cu pielea lui ciudat de fină şi de caldă, şi îşi înfipse colţii cu sete în gâtul lui. Simţi cum otrava se împrăştie cu repeziciune prin vinele-i sleite, prin membrele-i uscate, ca un foc negru ce îl umplea dintr-o dată de puteri noi, nebănuite.

               ― Aur, aprobă bărbatul cu mantie, rânjind cu dinţii lui ascuţiţi, ca de fiară.

               ― Tu, şopti Horia, cu ochii măriţi, întinzând braţele spre el.

               ― Eu, râse demonul, şi râsul lui răsunător umplu văile până departe, zburând pe aripile furtunii şi împletindu-se cu tunetele.

             Carnea aflată dinaintea lui, într-un blid de pământ, colcăia de viermi graşi, albi, aproape că îi auzea rozând hălci întregi. Bărbatul cu mantie îi făcu un semn prietenesc, şi Horia apucă una din bucăţi între degete, muşcând cu poftă. Simţi trupurile moi ale viermilor mişcându-i-se în gură, prelingându-se pe încheietura mâinii, şi râse şi el, tare, sălbatic, lăsând bucăţi de carne şi de viermi să-i scape printre dinţi.

            Ploaia porni dintr-o dată, deasă, cu stropi mari. La lumina fulgerelor, Horia văzu şiroaiele ce cădeau năvalnic din văzduhul negru. Era sânge.”  ( Pădurea Vrăjită, partea a II-a: Pentru toate comorile iadului, „Suspans”. Citește mai mult...)

​
 

​

​

​

            „― … În mijlocul poienii dansa una cu părul albastru, şi trupul ei gol şi vânăt părea că se înălţase din ape. Toate aveau ochii adânci şi întunecaţi, surâsuri viclene şi degete cu gheare. Veneau spre noi îmbietoare, privindu-ne tulburător şi învăluindu-ne în parfumul lor fierbinte. Şi atunci, am văzut că pământul pe care călcau rămânea ars în urma lor. Iarba, pârlită. Florile, moarte. Dar ei vedeau doar trupurile lor goale, care li se ofereau deschise şi aprinse de dorinţă. Nu vedeau cum ochii lor se fac roşii. Cum de sub buzele pline răsar colţi lungi şi albi, ca de lup. Cum chipurile lor frumoase se schimonosesc drăceşte, rânjind…

              Se cutremură. Împinse la o parte farfuria cu mâncare şi ridică privirile spre Gyuri.

              ― Ar fi trebuit să te asculte, murmură el.

              Se lăsă în aşternut obosit, greoi, ca apăsat de o greutate imensă. Oftă adânc.

             ― Flăcări, şopti. Flăcări albastre ardeau din toate părţile, aprinzând scântei în părul lor lung şi unduios, în ochii lor roşii poftitori  de sânge. Şi lumina era albastră, fumurie, îngheţată. Se simţea miros de sânge şi de moarte, de pucioasă. Iar ei…

             ― Ei?… Unde sunt ei? întrebă Gyuri, nerăbdător, dar buzele uscate şi strânse ale bătrânei Salomeea îi cerură tăcere.

            ― Ei?… Râse nervos. Priveau înmărmuriţi la doamnele în alb, în vreme ce carnea lor lichefiată se scurgea de pe ei ca ceara topită de pe lumânare. Stăteau acolo muţi de uimire, iar ele se apropiau încet, sorbindu-le viaţa cu ochii lor cei însângeraţi. Apoi, pământul s-a mişcat precum spinarea unui animal mare ce respiră în somn, s-a cutremurat din adânc şi s-a căscat asemeni unei guri flămânde. Flăcări uriaşe au izbucnit spre cer, dezlănţuite, şi hohote sălbatice de râs răsunau din toate părţile… (Pădurea Vrăjită, partea a III-a: În urma lor, doar flăcările..., „Suspans”. Citește mai mult...)

 

​

​

​​Traduceri:​
Interviu Nina Munteanu, realizat de Oliviu Crâznic
Carne și tranchilizante- Tania Walsh (în colaborare cu Oliviu Crâznic)